Sorin Onişor, cel care se hrăneşte din răsărituri

 

(material realizat de Anda  Simion)

Sunt 11 ani de când Sorin Onişor fotografiază. De când cutreieră prin satele ţării şi se hrăneşte cu răsărituri, cu taina oamenilor simpli, cu riturile şi ritmurile locurilor puţin umblate. Sate în care aerul încă este aer, cerul încă are stele, iar liniştea încă nu are alţi duşmani decât lătratul câinilor, mieunatul pisicilor sau ciorovăitul păsărilor din curţi.

Rasarit in lumina ireala. Bucovina, la Gura Humorului

Se recomandă drept „şef de trib” la Marea Hoinăreală. Pasionaţi de fotografie sau oameni care nici nu ştiu ce rol are diafragma sau ce e acela timp de expunere îl descoperă, îl admiră şi, de multe ori, îl urmează. Şi, de multe ori, îşi schimbă viaţa.

Sorin intră în casele oamenilor, le ascultă poveştile, descoperă, prin locurile prin care trece, copii săraci pe care ajunge să îi ia, într-un fel, în grijă, să îi ţină la şcoală. De multe ori, pe Facebook, le publică poveştile şi lansează îndemnuri.

sat padureni comuna popesti iasi
Oameni care au nevoie de ajutor. Sat Padureni, comuna Popesti, judet Iasi

Într-un sfârşit de săptămână din noiembrie, am avut şansa de a-l prinde pe Sorin în Oltenia, la Costeşti. După 100 de kilometri de mers, am parcat maşina lângă Casa Cucu. O parte din participanţii la workshop-ul de fotografie se pregăteau de plecare. Alţi câţiva au rămas pentru încă o tură de fotografiat, la care am ajuns să luăm şi noi parte. Voie bună şi gazde primitoare la Casa Cucu, unde am promis să revenim pentru o gură de… rai. Am băut un păhărel de ţuică, am mâncat una dintre cele mai bune prăjituri de casă, Răsturnata, am dezmierdat pisici şi căţei şi ne-am bucurat de soarele pe care acasă nu îl văzusem de câteva săptămâni. După un ceas şi ceva, Sorin şi trupa de „hoinari” s-au organizat şi am plecat spre o şină de cale ferată din apropiere.

Alb negru sau color?

În ultima vreme color. Nu vreau să fac o fotografie elitistă – grafică, stilizată, conceptuală. Eu vreau doar să înfățișez atmosfera din satele românești. Nu îmi pot imagina atmosfera din satele românești, răsăriturile, riturile atât de blânde ale satului, monocrom. Așa că, în ultima vreme, în proporție de 90-95%, color. Satele noastre sunt atât de frumoase, atât de colorate, atât de VII, încât nu pot face altfel.

Culorile Bucovinei in octombrie.

Un moment memorabil pe care nu l-ai surprins în fotografie și pe care îl regreți.

De 11 ani, de când m-am apucat de fotografiat, port rucsacul cu aparatele și obiectivele cu mine în fiecare zi, sunt precum poșeta pentru doamne și domnișoare. Totuși, au fost multe astfel de momente, dar nu-mi pare rău oricum. Dacă aș fotografia chiar tot, până la urmă aș ajunge la suprasaturație și m-aș plafona. De multe ori se întâmplă să fac asta cu drag, să las un moment să treacă pe lângă mine fără să apăs pe declanșator. Tocmai ca să îmi hrănesc pofta, dragostea asta pentru sate, tocmai ca să mă determine să am în continuare energie, să hoinăresc zi de zi, ani la rândul, atâta timp cât o să mai avem sate în România…

(Facem pauze lungi, de câteva minute bune, timp în care Sorin se mută dintr-un colţ în altul, caută unghiuri, face fotografii şi vorbeşte cu hoinarii săi. „Aici e lumina foarte tare, să vedem din partea cealaltă. Aici e un loc bun, cad şi frunze, uite numa’ ce frumos îi!” Se îndepărtează, apoi se apropie. Din când în când, mai strigă către mine „Da, Anda!”, semn că e pregătit pentru următoarea întrebare.)

Ingredientele unei dimineți perfecte.

Fac multe glume la workshopurile mele. „Mâncare, băutură, muzică și femei”. Asta o spun tot timpul și oamenii se destind imediat. E un răspuns, nu? La mine diminețile perfecte au devenit o rutină, precum mersul la muncă pentru oamenii din orașe. Ies aproape în fiecare zi la răsărit, dacă vremea e bună. Încep cu o cafea, apoi pun totul în mașină și pornesc la drum, merg 20-30 de kilometri, dacă e răcoare mă așez pe botul mașinii, care încă-i cald, sau pe un șezlong mic, și aștept momentul. Dacă se întâmplă să fie și puțină ceață sau abur, iar la picioarele mele e un sat… încep să se trezească gâștele, cățeii, cocoșii, fumurile se ridică încet din case. Asiști la trezirea satului și e un moment atât de special, dacă nu îl trăiești nu ai cum să conștientizezi ce înseamnă. Ai un sentiment de atotputernicie, parcă ești un demiurg care priveşte la renașterea lumii lui. Orizontul purpuriu, sunetele care se dezmorțesc, mișcarea, oamenii care își scot animalele la păscut, clopotele, un ciocan pe nicovală… O magie de care toți oamenii care au venit cu mine o dată s-au îndrăgostit iremediabil. Eu așa aș începe ziua oricărui orășean. În loc să se trezească mereu cu știri despre accidente și soacre omorâte cu toporul, s-ar putea difuza câte un clip cu un răsărit dintr-o zonă a țării. Cred că oamenii s-ar încărca pozitiv și ar pleca la muncă zâmbind, împăcați cu ei înșiși. În China, din cauza smogului, soarele nici nu se mai vede bine, iar răsăritul se proiectează pe niște ecrane imense, pe străzi. E ca o terapie.

(Se opreşte şi salută un sătean bătrân care îşi face cale printre participanţii la workshop, îngrămădiţi să fotografieze o fată în rochie roşie. „Să trăiți! Unde-i tanti Pipina? ah, da! Mulţămim!” Apoi îmi explică. „I-am cunoscut ieri, pe dumnealui și pe tanti Pipina, e doamna cu vaca, din fotografia pe care am publicat-o pe Facebook, aţi văzut-o?)

Tanti Pipina si vacuta Fetita

Culoarea preferată.

Lumea spune „albastru de Onișor” pentru că în foarte multe sate, cele izolate, în satele sărace din Moldova, de pe linia Prutului, predomină tencuiala albastră. Îmi place foarte mult albastrul, atât al caselor cât și al cerului, dar nu cred că e foarte departe de alte culori. Îmi plac și roșul, și verdele, și galbenul, și portocaliul.

321394_10151352067533739_1906346311_n 541390_10151421430698739_1748611906_n

Primul lucru pe care ți-ai dori să îl învețe Mara, fetița ta, de la tine.

Spiritul liber. Independența.

382631_10150445087118739_517073085_n
Sorin si Mara

 

Mâncarea preferată.

Ooo, sunt un gurmand! Fasolea cu ciolan, sarmalele, vai de mine… tocănița de vițel, ciorbele. România are niște mâncăruri… Nu pot alege una singură, așa cum nu aș putea alege o singură zonă preferată.

…și dacă ar fi să alegi un loc în care să trăiești?

Sunt o fire foarte agitată, nu pot să stau mult timp într-un loc, trebuie să hoinăresc. Așa am fost și în timpul în care studiam arheologia sau când m-am apucat de pescuitul științific și cercetam toate soiurile de pești, râuri, afluenți, am colindat în toată țara căutând specii rare de pești. Sunt profesor, formația mea este geografie și istorie, am predat 10 ani. Îmi plăceau râulețele ascunse, mă cățăram în copaci, tăiam crengi.

(Începe o discuţie cu unul dintre camarazii mei despre pasiunea pentru pescuit şi despre recordul la prins clean).

O definiție personală a luminii.

(„Uite, vezi, aici am amorsă. Nu-s frunze multe. Unde-s frunzele, Dorine?” Dorin e din Bucovina şi de cinci luni s-a apucat de fotografiat alături de întreaga familie, stârnit de Sorin. Participă la workshop alături de soţie şi de cele două fete. Spune că Sorin i-a schimbat viziunea asupra vieţii. Momentan face haz de ocupaţia sa de scuturător de frunze, aruncă glume către noi din copacul în care stă cocoţat.)

O definiţie a luminii… Ai scornit ceva la întrebările astea. O definiţie a luminii. E ca sarea în bucate. Fără lumină ai ceva, dar nu are gust. E un fel de clișeu, dar e adevărul.

(„Uite ce fotogenică îi. E greu să mă concentrez acum, când fotografiez, când trebuie să vorbesc şi cu cei care participă la workshop. Cele mai bune interviuri știi când le dau? Când termin de fotografiat și stau la un pahar de țuică și la o țigară, una dintre cele cinci fumate într-o zi. Presupune atâta concentrare fotografia încât aproape cred că ți se golește o parte din creier când faci asta, fiecare cadru e un efort.”)

Ne oprim cât să ne mutăm de pe o şină de mocăniţă la „râpa roşie”, un loc plin de frunze în culori tari de toamnă. Între cele două locuri, îmi povestește de Nuri. Are 67 de ani și e din Chile. S-a mutat în România pentru că e o ţară …prea frumoasă. A locuit până acum un an la 10-15 km de deșertul Atacama. Ajunsă pentru prima dată în România, se îndrăgostește pe loc și se mută aici. Este cea mai frumoasă țară din Europa, spune Sorin. De departe. Are de toate, de la hoteluri de cinci stele până la aceste splendide zone arhaice, până la cătune neelectrificate în care se trăiește la fel ca acum câteva secole.

Avem tot aici, în România. Și totuși, ce ne lipsește?

Mentalitatea. Am fost tot timpul sub dominația altor puteri, romani, otomani, ruși, habsburgi, am avut un regim comunist, toate astea ne-au obișnuit să fim obedienți, ne-au învățat să fim oportuniști, să facem bișniță când și cum putem. Suntem roboței cuminți, care consumă. Acesta e mersul, nu putem decât să mai ținem de aceste câteva oaze pe care le avem, să le păstrăm cât se mai poate. Să păstrăm satele care au alt ritm și altă mentalitate. Şi suflet. Așa că mesajul ar trebui să fie unul mai extrem. Să nu fim lași și să încercăm să mișcăm măcar un micron din universul ăsta.

(Ajungem în pădurea plină de frunze arămii şi roşii. Hoinarii se împrăştie din nou, cu aparatele în braţe. Sorin se duce până mai departe, cercetând locul. Apoi se aşază undeva, la 40-50 de metri de noi şi trage câteva cadre. Mai am două întrebări, însă durează circa o oră până reuşeşte să îmi răspundă. Între timp, face focuri pentru a crea atmosferă, caută iarăşi unghiuri, caută lumina. Îmi arată câteva fotografii. „Vezi, atmosfera e frumoasă, dar e nevoie de mulți factori ca să se creeze o poveste. Uite, vezi, vezi ce poveste se creează?”)

O dorință.

Dorința mea e să mai poată hoinări și Mara, când va fi mai mare, prin satele românești. Să mai prindă și ea puțin din asta, să hoinărim, să stăm cu oamenii de vorbă, să pândim răsăriturile. Nu am găsit nimic mai frumos decât răsăriturile și satele românești în viața asta și acum că am o fetiță aș dori să simtă și ea lucrurile astea.

64495_10151336831838739_371676476_n

O lecție pe care fiecare ar trebui să o învețe de la viață.

Poate că vizita voastră aici este lecția de viață.

Oaza dintr-un cotidian care este așa cum e, ne rupem de tot, evadăm în poveste. Asta poate fi o lecție de viață. Să evadăm, să regăsim natura, să întâlnim oamenii de la țară, care încă mai păstrează aceste ritmuri. Și-acum unde vă grăbiți? (arătând spre hoinarii care fotografiază, împrăștiați prin după amiaza roşie de toamnă) Uite-i ce frumoși îs, îi vezi?…

Sursa Foto: Facebook Sorin Onisor.

3 thoughts on “Sorin Onişor, cel care se hrăneşte din răsărituri

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *