Domnul Roșca: memorii dintr-o carte nescrisă

(material realizat de Anda Simion & Mihaela Greșiță)

Cornel Roșca a plecat din România pe tărâmul făgăduinței în timpul regimului comunist. America era o promisiune. După ce a învățat să facă rame în România, de la cineva care l-a avertizat că îi vor schimba viața, peste ocean a ajuns să restaureze rame pentru Metropolitan Museum, făcându-și ucenicia pe ramele originale ale unor tablouri de Picasso, El Greco sau Rembrandt. Astăzi, deține singurul atelier din țara noastră unde se realizează rame de calitate muzeală, Rosca’s. Iar câteva dintre creațiile sale și-au găsit loc în casele unor foști președinți ai Americii, în căminul unui viitor rege sau al unor celebrități din lumea muzicii și a sportului internațional.

Povestea sa ar putea face, cu siguranță, obiectul unei cărți. De aceea, în timp ce o aflam, l-am și întrebat dacă s-a gândit vreodată să o scrie. Până atunci, însă, primiți modesta noastră încercare de a transpune câteva fragmente în acest material despre un om de lângă noi a cărui poveste de viață este un dar prețios pentru fiecare dintre cei care o vor citi și înțelege.

*

După o primă vizită la domnul Roșca, în care am discutat mai mult în scop profesional, am resimțit acut nevoia de o reîntoarcere. De această dată, am mers împreună, eu și Mihaela, ne-am așezat comod pe canapea în biroul de la etaj, cu pereții plini de sus până jos de tablouri ce se odihneau în ramele sale, și, sorbind din cafele și ascultându-l, au alunecat, între noi și lume, patru ore de povești. Și de poveste. În timp ce editez materialul, încerc să restabilesc magia. Muzică din anii 60, o ceașcă de cafea cu lapte și pisici tolănite pe mobile, cu ochii mijiți, între somn și realitate. Dar simt că e insuficient. Când dorim să transmitem mult, ni se întâmplă să ne simțim cei mai sărăciți de cuvinte. Sper, însă, ca vocea guturală a domnului Roșca să fie imaginată cât mai aproape de adevăr de cei care îi vor citi istoriile.

Acest material diferă, ca formă, de interviurile de pe site, întrucât am ales să lăsăm povestea să curgă neîntreruptă. Avem certitudinea că fermecătoarea manieră de a istorisi a eroului nostru de astăzi nu necesită prea multe înflorituri.

Super-Rama construita sub cerul liber. Rama tabloului "Satra", de Eustatiu Stoenescu, a fost construita "tiganeste", sub cerul liber, in curtea atelierului ROSCA'S, deoarece altfel ar fi blocat complet atelierul si n-ar mai fi putut fi scoasa nici pe usa si nici pe fereastra. Muzeul de Arta Craiova este proprietarul lucrarii.
Super-Rama construita sub cerul liber.
Rama tabloului „Satra”, de Eustatiu Stoenescu, a fost construita „tiganeste”, sub cerul liber, in curtea atelierului ROSCA’S, deoarece altfel ar fi blocat complet atelierul si n-ar mai fi putut fi scoasa nici pe usa si nici pe fereastra. Muzeul de Arta Craiova este proprietarul lucrarii.
Satra--Eustatiu-Stoenescu
Satra, in rama realizata in atelierul Rosca’s

*

Întâlnirea care a făcut ca nimic să nu mai fie la fel

Începutul este o poveste miraculoasă.

Povestea începe undeva prin anii 70, când tatăl meu pleca în Basarabia, fiind de acolo, și pe drum s-a întâlnit cu o altă familie de basarabeni care trecea, și ea, granița. Trecerea graniței era o călătorie importantă atunci. Pe la începutul anilor 80, doamna din familia respectivă s-a îmbolnăvit de cancer și a fost operată și tratată la Timișoara, de unde suntem noi. Neavând rude în zonă, părinții mei au fost singurii pe care s-au putut baza. Ei au avut grijă cum au putut de ea. Au trecut niște ani. Apoi, într-o zi, s-a întâmplat.

Eram deja însurat, aveam doi copii și locuiam într-o garsonieră a soției. Făceam absolut tot ce puteam, dar nu aveam prea multă îndemânare. Făceam orice să mai împușc un franc: zugrăveam, rașchetam, făceam lucrări de diplomă, meditații. Înainte de rame, fusesem la Kiev și luasem de acolo niște rindele speciale pentru rașchetat parchetul și vreau să vă spun că după serviciu asta făceam. Primul job de acest fel, țin minte, a fost la un coleg de serviciu. Eram eu și alt coleg, tot economist, ca mine, stăteam în genunchi, să rașchetăm, în apartamentul unui alt coleg de fabrică, un încărcător care lua poziție de drepți în timpul serviciului în fața noastră. Dar seara eram oamenii lui, îl serveam noi pe el.

La un moment dat fug de la serviciu să beau cafeaua cu ai mei, care erau vecini cu locul meu de muncă. Când deschid ușa, în bucătărie Amza Pellea.

Nu era Amza Pellea. Dar semăna LEIT cu Amza Pellea. Era și oltean, pe deasupra. Era fratele doamnei bolnave. Se întorsese din America de la fiica lui, care era măritată acolo. Vrusese cu tot dinadinsul să îi cunoască pe ai mei. Omul insista să facă ceva pentru ei, să-i ajute cumva pentru a-și exprima recunoștința. Și ei nici chip. Nu domnule, e prietena noastră, nu avem nevoie de nimica. Când am apărut eu, Ăsta e băiatul? Fiule, cum te descurci?”. Eu zic „Prost. Am nevoie de bani, fac de toate.” Și atunci a venit întrebarea care a schimbat totul. „Domnule, vrei să înveți să faci rame?”

Să vă explic puțin contextul. Era o perioadă atunci când românii au aflat cumva că goblenul valorează aur. Goblenul explodase. Vreau să vă spun, fără exagerare, în tramvai deși se hâțânau oamenii și la curbe și la frâne, femeile scoteau din geantă setul și coseau. La dentist, până le venea rândul. Profesoarele la școală. Coseau neîncetat. Nu erau modele, pe vremea aia era un particular în Arad care făcea etamina și pictori în oraș pictau: cățelușul, coșul cu flori etc. Cum să pictezi pe o etamină? Pentru că etamina are găurele multe și mai mari. Așa, de la distanță, se vedea ceva pe acolo, ghiceau desenul și culoarea goblenului și efectiv pictau cu ață. Dacă nu-ți plăcea ce a ieșit descoseai. Coseai și puneai altă ață. Îți pregăteai tu ațele acasă, le vopseai pentru că nu se găseau. Și pe foametea aceea au prins. Era o perioadă în care puteai crede că goblenurile rezolvă problema produsului național brut și a averilor personale, a moștenirilor. Lumea colecționa goblenurile ăstea, le punea pe pereți unul lângă altul, înrămate.

goblen

Era o perioadă în care femeile iubeau. De obicei nu aveau alte plăceri. Nu se duceau în vacanțe undeva în țări exotice. Stăteau pe acasă, iar plăcerile noastre la vremea repectivă erau foarte simple: dichisitul casei și adulterul. Cine cu cine. Săream gardul, pârleazul, balconul. Ceva de speriat. Dar una dintre ocupațiile mai puțin vicioase a fost goblenul. Erau atât de flămânde femeile după cusut încât stăteau luni de zile să coase un goblen. Veneau cu goblenul necusut la înrămat. Dura și 12 luni făcutul unei rame. Stăteau la coadă. Și în această ambianță în care Timișoara era vârful icebergului, cred că acolo se cosea cel mai tare și se făceau ramele cele mai frumoase, îmi apare acest individ cu propunerea lui. „Domnule, hai să te învăț să faci rame!” Și l-am luat de mână și i-am zis hai cu mine”. L-am dus în centru, unde era atelierul unei cooperative. Numai o unitate militară era așa un secret. Lucrau cam 20-24 de persoane în atelierul ăla, undeva în spate. Nimeni nu putea să intre acolo. Nimeni nu știa ce fac, cum fac. Totul era secret. Și l-am dus la vitrină. „Uite aici rame”. Vreau să spun că din București, Iași, până și emigranții se întorceau să comande rame în Timișoara la acest atelier. Atâta erau de frumoase. Și el se uită la rame și zice Mai frumoase”. Vorbești serios? Al tău sunt. Ce trebuie să fac?” Vii la mine. Stai la mine, Mănânci la mine. Nu te costă nimic. Tot ce înveți e gratis. Dacă vrei materiale, matrițe sau altceva, pe ălea le cumperi. Pe ălea le plătești.”

Și m-am dus. M-am dus la el. Mi-am luat concediu fără plată de la serviciu. M-am dus. Am învățat. Când am ajuns, el lucra în casă, nu știu cine îi făcea lui lemnul, dar absolut totul se petrecea în casă. Făcea un fel de surogat victorian, avea vreo 20 de rame în alb, gata de finisare. A doua zi dimineață a început. Să pună o culoare închisă, un fundal, le fixa cu bronz. Vreau să spun că în clipa în care a pus o singură culoare și le vedeai uni, păreau extraordinar de frumoase. „Ooo, excelent, rămân așa, nu?” „Nu, nicidecum”, și mai adăuga câte ceva. M-a adus din surpriză în surpriză.

Iulică, așa îl chema pe Amza Pellea, mă avertizase, „ai grijă că asta are să-ți schimbe toată viața”. Ei, mi-am zis, ce contează, când ai 20 și ceva de ani, că te amenință cineva cu schimbatul vieții. Dar a avut dreptate. Eu trăiesc și în prezent tot prin rame și pentru rame.

Ramele astea le făcea la Motru, în Gorj. Omul trăgea perdelele, nimeni să nu vadă, nimeni să nu audă, gunoaiele care îi rămâneau le arunca direct în mașina de gunoi, aștepta să vină și le arunca direct acolo, ca să nu rămână urme și să poată cineva să descifreze ce face el. Motru, singur. Era un om. Dacă nu îmi ieșea ceva, îmi spunea că am nevoie de mâna lui cea dreaptă, era ingredientul principal. Mai înjura pe Ceaușescu, își mai arăta, în schimb, admirația pentru Gheorghiu Dej. La un moment dat mă întreabă, „tu știi cine sunt eu? Eu am carnetul de partid 00000079”. „A, deci ești încă dinainte de a ajunge la putere comuniștii.” „Da, sunt fostul șef al securității regiunii Satu Mare.” Ce pot spune, îl știam deja, glumeam, dormeam în aceeași casă, așa că nu m-a înfricoșat.

Mi-a povestit că în Satu Mare era un rămar, un supraviețuitor al ramelor de altădată. Și, ca în povestea cu frumoasa și bestia, securistul ăsta al meu s-a îndrăgostit de ramele lui. L-a întrebat pe rămar cum se fac. „Nu se spune așa ceva. Lucrurile astea nu se povestesc.” Noi, europenii, trăim într-o lume în care meșteșugurile sunt secrete, se transmit numai din tată în fiu. Și el, când m-a învățat lucrurile astea, mi-a spus: „Domnule, nu spui nici nevestei. Dacă se culcă cineva cu ea ca să ajungă la tine, tot să nu afle”.

În cele din urmă, Iulică i-a făcut sătmăreanului o propunere care nu se poate refuza. „Ori mă înveți cum se fac ramele, ori te trimit la stuf, în deltă.” Omul, când a auzit, l-a învățat.

Când am luat scule de la el, am dat și peste o ladă pe care era scris numele respectivului. Fota Ion. Am ținut minte numele și mă bucur să i-l spun, deși nu știu cine a fost.

Ei bine, pe această filieră am învățat eu să fac ramele burgheze, mai provinciale, de până să plec în America.

*

Timișoara anilor de aur

Până să plec în America, am lucrat câțiva ani în Timișoara. Meșterul ăsta al meu deja era la pensie, suferea de Parkinson, nu mai reușea să lucreze ca înainte. El a aruncat pur și simplu sămânța pe un teren fără să știe ce se va întâmpla. Dacă va prinde, dacă rămâne ăsta cu ramele. S-a întâmplat să fie un teren fertil.

Primul an după ce m-a învățat a trebuit să cumpăr totuși unelte de la el, dar nu aveam bani. Am vândut garsoniera, ne-am mutat cu copiii la ăi bătrâni, stăteam toți înghesuiți în două camere, ca să am bani să cumpăr cele trebuincioase de la meșterul ăsta, iar restul i-am folosit ca avans pentru un apartament mai mare, pe care urma să-l achităm cu bani din rame.

IMG_2047Eram înnebunit să fac rame. La început eram în stare să le fac și cu unghiile goale, să ronțăi lemnul ca să îl modelez. Se mai păstrează și acum câteva rame de la începuturi. O dragoste a mea din tinerețe încă păstrează una dintre primele rame ovale închipuite de mine. Țin să vă precizez, în perioada comunistă nu puteai avea mijloace pentru a produce ceva, însemna că erai capitalist. Erai un microb care infecta societatea. Singura sculă electrică ce se găsea de vânzare era pistolul de găurit. Trebuia să improvizezi, îți făceai dintr-o șurubelniță daltă și așa mai departe. Trebuia să înțelegi materia, să înveți să te lupți cu ea îndeaproape, nu puneai pur și simplu laserul pe ea să ți-o taie.

Nu am rămas la ce mi-a arătat Iulică, deși aș fi trăit foarte bine făcând numai rame de acel fel. Criza era puternică, la un moment dat a dispărut bronzul cu care „auream” ramele și atunci a trebuit să inventăm ceva, au apărut ramele acelea maro, cu colțuri numai șterse cu bronz. Trebuia să facem ceva să ne exprimăm. Făceam rame care arătau ca mobila, iar oamenii primeau cu mare entuziasm inovațiile noastre.

Ei bine, în acea perioadă mi-am dat seama că nu voiam să fac altceva decât rame. Mi-am dat demisia. Am început să caut pe la cooperative, aici erau oamenii care aveau tot felul de ateliere. Mă duceam, le arătam 2-3 mostre, asta știu să fac, dați-mi un spațiu undeva și sunt omul vostru. Am găsit o cooperativă la un moment dat, ei m-au luat. Bun, ca ce te angajăm? Nu se găsea meseria de rămar în nomenclatorul de funcții și meserii al republicii. Primitor-distribuitor la magazie, asta era funcția mea, și eram un modest nimeni. În schimb, mi-au dat niște camere și utilaje unde puteam să fac rame. Asta era tot ce conta.

Când au venit să normeze ramele nimeni nu știa să facă asta, au avut nevoie de economistul Roșca. Economist Roșca, ajută-ne să înțelegem, pornind de la cheresteaua care e în metri cubi și ajungând la rame, în metri liniari, cum e transformarea asta. În fine, la un an de zile după ce apucasem să devin rămar, a apărut Iulică al meu în Timișoara. Se plimba printre mesele atelierului și vorbea cu fetele care munceau, le spunea „voi aveți o pâine datorită mie”. Era foarte țanțoș și mândru. Deja îi arătam lucruri la care el nu se gândise, îi arătam rame rotunde, ovale, care de obicei se fac cu mașini foarte sofisticate, dar pe care eu reușisem să le fac tot așa, pe genunchi, cum se făcea totul atunci. Făceam rame și furniruite, mobilă-mobilă.

La un moment dat, ajunsesem așa bun încât toată lumea îmi spunea că dacă aș ajunge în America m-aș umple de bani. Adevărul e că mă umpleam de bani și în România în perioada respectivă, cu acea armată de cusătoare de goblen, cu cei care își puneau tablouri prin case oferite de comuniști. Cu asemenea clientelă eu aveam de lucru. Grija mea în perioada respectivă era să nu câștig PREA MULT. De ce? pentru că nu aveam cum să cheltui. Dacă luna asta luam o mobilă, iar luna următoare alta, cineva dintre vecini mă putea observa, mă putea raporta. Făceam rame și la atelier, dar și acasă. Acasă ciubucăream, era o chestie din care trăiau toți românii la vremea respectivă. Toți erau angajați, iar după program unul era zugrav, altul era electrician, altul tâmplar.

Veneau oamenii la ușă. Vreau să vă zic că nicicând după aceea n-am mai trăit atât de bine și n-am mai câștigat așa de ușor banii ca atunci. Existau bani, exista putere de cumpărare, marfa era cea care lipsea. Iar oamenii cumpărau aceste bucurii estetice. Munceam, la un moment dat, numai acasă. A fost foarte frumos, am putut să mă ocup de copii, să ne urcăm în copaci, să mergem pe câmp să căutăm râme, să prindem șopârle. Cele mai frumoase amintiri ale copiilor mei din perioada aceea sunt. Apoi au crescut, ne-am mutat în America, când a căzut regimul ne-am întors în țară, au fost numai pe drumuri, nici nu știu când au crescut…

Eram complicele femeilor, mă întrebau cât costă rama cutare. Atât. „Bine, dar când vine soțul să o ia, să îi spuneți că a costat jumate, bine?”

La un moment dat, a venit în atelier un colonel, întreba când poate să vină după ramă, eu îi zic peste două luni, „nu pot să aștept atât.” Dar sunt alții în fața dumneavoastră, zic. „Domnule, știi ce grad e ăsta?” „Știu, domnule, am făcut și eu armată.” „Ei, cum spunea tovarășul Ceaușescu… Armata e Arma Ta! Ce vrei? Carne de vită, carne de porc?” N-am știut ce să îi zic, n-am vrut nimica, a doua zi mi-a venit cu un soldat care căra o cutie de carton de televizor și când a pus cutia pe masă și a desfăcut-o, înăuntru era numai carne de vită, furată de la popotă.

*

America

404863_375842535760504_537897350_nÎmi băgaseră în cap că banii mulți se fac acolo în America. Și chiar am crezut că sunt mare.

Când am ajuns în America, apoi, câțiva ani mai târziu, nu știam engleză, știam franceză. Am luat la întâmplare din cartea de telefon, am căutat la A, la rame, și printre primele poziții era APF. Care acum știu că însemna Antique Picture Frame. Și ăștia erau pe atunci cei mai mari producători de reproduceri de rame antice din America, eu nu știam, și unii dintre cei mai mari din lume, lucrau cu 300 de muncitori. Dau eu telefon, într-o engleză ruptă, cu cuvinte luate din dicționar, puse unul după altul, citeam de pe hârtie. Ei, ăștia când au auzit cât sunt eu de mare, că îmi băgaseră ăștia din țară în cap ce bun sunt, au zis a, maestre, cum să nu, avem nevoie de oameni ca dumneavoastră. Omul vorbea și el puțină franceză, ne-am înțeles cum am putut și am mers să dau o probă.

Eram sigur pe mine, dar nu știam nimic despre partea de aurit. Noi bronzam ramele. Iulică al meu avusese niște imitație de foiță de aur, schlagmetal se cheamă, m-a întrebat dacă vreau, dar era mai scumpă, așa că i-am lăsat-o lui și n-am învățat. Ulterior în Timișoara, când strânsesem bani, am oferit 35000 lei cuiva care era bătrân și avusese un atelier de rame înainte de război, să mă învețe să auresc cu acea imitație și a refuzat. O jumătate de mașină.

Când am ajuns la APF să dau proba de lucru, au zis cei de acolo, nu, vino cu noi, la ce valoare ai pe tine te folosim direct la finisare. Și m-au dus într-o sală unde erau 8-10 oameni care aureau cu foiță de aur adevărată, care este mult mai mică și mai subțire decât imitația. Foița de aur se lipește de degete, dacă vrei să o iei de pe ele se lipește de celelalte și gata, ai stricat-o. Îi vedeam lucrând, iar tot aurul pe care îl știam eu era cel de la verighetă sau de la dinții unor țigani. Pe mine nu mă asculta aurul. După jumătate de oră de chin, am lăsat sculele pe masă, am plecat, nici bună ziua n-am dat. Am plecat dezamăgit. Partea frumoasă a fost că ulterior, trei ani mai târziu, am ajuns să fac eu rame pentru APF, ei să le vândă ca fiind ale lor, dar să fie făcute de mine, de data asta.

Dar am învățat. Am avut norocul ca următorul care să îmi acorde o șansă să fie un restaurator de rame antice. Când ne-am întâlnit și-a dat seama că, de fapt, eu nu vorbesc engleză, că ce spusesem la telefon erau niște versuri învățate pe dinafară, franceză nu știa. Nu ne-am înțeles defel. La plecare, am trecut pe lângă o ramă la care lucrase un băiat de-al lui în timp ce noi stăteam de vorbă și trecând pe acolo, cu poala gecii mele am lovit rama și i-am stricat lucrarea. Atunci, de rușine, am cerut voie să repar și, fără să fi cunoscut sculele lor, numai văzând ce au pe masă, am modelat colțul acela la loc. L-am făcut repede, în jumătate de oră am refăcut munca de o jumătate de zi. Când au văzut că am mâini istețe m-au luat. El m-a invățat engleză. Ca să îmi afle povestea. Voia să știe cine sunt, unde am învățat, eu știam lucruri pe care el nu le știa pentru că el era restaurator, el repara dintele stricat, dar nu făcea dintele. Ei, eu îl făceam. Poate nu frumos, dar îl făceam sănătos. Și a avut răbdare cu mine și m-a învățat engleză. De pildă, îmi spunea „make it smooth”. Cum? „Smooth”. „Make it” am înțeles, trebuie să fac, dar „smooth”, ce e aia? Și îmi lua mâna și mi-o punea pe perete: „rough”. Pe podea, la fel. Peste geam – „smooth”. Și așa s-a prins limba.

Acest om, Peter se numea, primea lucrări la restaurat de la Metropolitan Museum, de la Brooklyn. Ei bine, el a avut încrederea să mă lase să îmi fac ucenicia pe lucrări originale, care mergeau la picturi de Rembrandt, Tizian, Picasso, El Greco. Multe din lucrările pe care le fac astăzi au ADN-ul cumva în ramele americane restaurate în perioada respectivă. Am făcut rame pentru Grigorescu, la Muzeul Național de Artă din România. Știu exact ramele după care am învățat. O afacere de reproducere de rame crește din întâlnirile pe care le ai cu rame bune, pe care nu le poți avea decât pe lângă muzee. De aceea locul în care te naști, locul în care trăiești, e atât de important.

Acolo am învățat și auritul. Când m-a văzut Peter cum tremur, a luat o foiță din aceea de aur și a mototolit-o în mână și a zis „it’s just gold”, e doar aur. Și pentru mine, de atunci, aurul este doar un material.

Lucrurile astea le-am învățat restaurând rame antice. Aveam lucrări nebunești.

Se întâmplă des ca tablourile să își piardă ramele. Vine un război, iei rapid tabloul, îl faci sul, îi pui în pivniță. Rama, dacă scapă, bine, o pui înapoi, dacă nu, și nu prea scapă, trebuie să faci alta. Ramele aurite, de exemeplu, în timpul războiului de secesiune din America erau arse pentru a se recupera aurul din ele.

grigorescu
Grigorescu intr-o rama Rosca’s

Noi primeam rame mai mari și le scurtam. Ceea ce este greu. Dar imaginați-vă cum era când spunea cineva fă-o cu 5 centimetri mai mare. Când ajungi să lucrezi la modul acesta, să lungești ramele, ești atât de bun încât nu mai ai concurență.

Lucram 12 ore pe zi, poate și mai mult, apoi veneam acasă și vorbeam ore în șir la telefon cu șeful meu. Am ars lumânarea la ambele capete.

Ce vedeți aici e un spectacol unic în România, frumos, dar mititel. E o linguriță. Dacă v-aș arăta un atelier al unui Roșca din Olanda, numai sala e un muzeu. Showroom-ul. Ca să îți alegi ramele te plimbi pe coridoare. Eu, ca român, am fost bucuros să primesc niște comenzi. Toți clienții mei ultimi sunt convinși că ramele pe care le-au comandat sunt semnate de cei de unde le-au comandat, fără să fie conștienți că aceia doar le aleg, dar nu le fac. Astfel că eu nu le semnez, nu scriu pe ele made in Romania. Lucrez sub anonimat.

*

Înapoi în România

Acum câțiva ani am hotărât să vând și în țară, însă ieșind în față. Fiind acolo. Semnând. Oamenii pe care îi aleg sunt necalificați, e mai ușor să îi modelezi. Dacă au aptitudini și facem chimie bună, rămân.

Când am venit în România, în 1991, nu aveam cu cine să fac astfel de rame. Eu am plătit oameni ca să se uite la mine cum lucrez. Asta făceau angajații mei la început. Se uitau.

Și dintre cei mai vechi este doamna Niculina, care a fost de departe cel mai bun elev. Este mult mai talentată decât am fost eu, dar s-a născut la Băbeni. Eu am avut ocazia să o-ntind până în America, ea a-ntins-o până în Craiova. Are un talent nativ, neformat, nu a făcut nicio școală. A lucrat mii de rame, a muncit atât de mult, iar dacă ne-am fi născut altundeva, într-un loc cum era America, unde întâlnirile cu ramele erau la un pas, poate destinele noastre ar fi fost altele. Când am mers cu ea în America în 2005 și 2007 la niște expoziții anuale, în Las Vegas, veneau clienții, care mă cunoșteau, se uitau la ce am adus și întrebau de Niculina. Cine este. Și le spuneam că este finisorul meu cel mai bun. Se duceau în fața ei și îi făceau declarații de dragoste. Mă foloseau pe mine pe post de translator pentru a traduce toată admirația pe care o aveau pentru lucrările care treceau prin mâinile ei.

10320270_808877105797432_5102241442607489941_n
Doamna Niculina si domnul Rosca

(ne povestește apoi de ramele în miniatură, cele fotografice, care stau cuminți în vitrină și pe o masă din fața noastră)

Ramele astea mici, fotografice, au și ele o istorie a lor. Românii își păstrează fotografiile în albume sau rame pe perete, dar americanii au casele pline de rame fotografice. Când am trecut, la un moment dat, pe la un client, în Greenwich, Connecticut, îmi spune când mă vede „cine crezi că a cumpărat ieri două rame de-ale tale de aici?” „Cine?” Diana Ross. A, Diana Ross, o știu pe Diana Ross. Era și fiul meu cu mine, avea vreo 18-19 ani, iar pe el l-a impresionat atunci povestea asta. A început să întrebe clienții la cine mai mergeau ramele și își făcea o listă. Îmi dădea telefon și îmi zicea „tati, știi cine a mai cumpărat rame de la noi? X-ulescu.” Cine e X-ulescu? „Senator de-nu-știu-care.” Sau cutărică, Maradona al golfului, campion mondial la cutare sport, actor de Hollywood. Când pe listă au apărut doi foști președinți americani și un viitor rege, și-a pierdut interesul. Asta s-a întâmplat în 2009. Până atunci, întreba mereu, era foarte insistent.

(afară s-a întunecat de mult când domnul Roșca întrerupe firul istorisirilor și ne ridicăm, cu picioarele amorțite și simțul realității așișderea, pentru a face turul atelierului)

Sunt lucruri frumoase, bune de povestit pe tren, la o cafea, dar în cărți, vizavi de întrebarea legată de scrierea unei cărți… lumea nu mai citește astfel de povești. Lumea se schimbă. Și se schimbă și în detrimentul meu. Casa viitorului nu va mai fi populată cu arta ca pe vremuri. Înainte, multe obiecte de artă erau legate de socializare, de vizite, te invit la mine, tu mă inviți la tine, ne întâlnim la o canastă. Ia uite ce tablou, dar vai, ce goblen frumos. Era ceva de fală. Astăzi mergem la un restaurant. Casa, rangul casei, al căminului, a scăzut. Casa noastră s-a transformat într-un bârlog, iar pentru el nu mai avem nevoie de tablouri.

*

După încă o jumătate de oră sau mai bine în care ne-am plimbat pașii prin camerele atelierului, părăsim curtea și ne îndreptăm spre mașină. În mod straniu, afară, în stradă, nimic nu pare să se fi schimbat. Vorbesc cu Mihaela și ne simțim ca și când am fi întors, simultan, ultima foaie a unei cărți. Iar personajul principal încă emană o fascinație eterică în aerul nostru. Și îmi răsună în timpan unul dintre lucrurile spuse de domnul Roșca în legătură cu viața cărților. „În America, fabricile de mobilă nici măcar nu mai produc biblioteci. Pentru că nu se mai cumpără”.

Fotografii preluate de pe Facebook Rame Rosca’s și blogul Rame Roscas.

One thought on “Domnul Roșca: memorii dintr-o carte nescrisă

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *