Nu contează de ce te “agăți” atâta timp cât mergi înainte

Există oameni care pleacă la Ploiești. În alergare. Oameni care se întorc de la Comarnic. În alergare. Oameni care dau o tură de Balaton. În alergare. În caz că nu știți, Balatonul este cel mai mare lac din Europa Centrală. Deci vă imaginați cum arată o ”tură”. Numele celui care s-a hotârât să ne arate că limitele sunt doar în imaginație este Vlad. Vlad Tănase. Interviul de mai jos a fost acordat înainte de a participa la UltraBalaton, unde între timp a alergat și totul a decurs foarte bine.

Pentru toți oamenii de lângă noi care pășesc în perimetrul limitelor și poartă în brațe pe ”N-ARE CUM”, acest interviu (care seamănă cu un maraton) are un mesaj foarte clar și simplu: ”ARE CUM!”. Lectură răcoroasă să aveți! 🙂

 10622719_10203128988645605_8341980622016114980_n

De cât timp alergi?

Alergarea și mă refer aici la alergarea competitivă, în cadrul unui concurs, a început “să mă prindă” odată cu schimbarea locului de muncă. Am plecat dintr-un post confortabil, dintr-o agenție de stat, într-o corporație multinațională. Am schimbat totul: domeniul, colegii, abordarea, stilul de muncă, totul. Practic am luat-o de la zero și n-o să neg faptul că, atunci când am ajuns la noul loc de muncă, parcă m-am lovit de un zid. Un zid foarte similar cu “zidul” celebru pe care alergătorii îl întâlnesc adesea pe la kilometrul 35 din cadrul unei curse de maraton. Dar tot ca acești alergători de care vorbesc, am mers mai departe și iată-mă acum lucrând de aproape 4 ani la această corporație.

Făceam sport și înainte. Mergeam la sală și pe lângă clasicele “fiare”, cam de două ori pe săptămână îmi făceam curaj și mă urcam pe bandă. Alergam cam 4 km și mă simțeam semi-zeu. Mi se părea extraordinar ceea ce făceam pentru că era greu iar pe mine cam astea sunt lucrurile care mă atrag.

Cu toții avem un început. ”Din acel moment” declicul se produce și noi știm că suntem pe calea corectă. Care este ”din acel moment” pentru tine?

Îmi amintesc că într-o primăvără era mare agitație prin birou. Vedeam colegii cum plecau nu știu unde și se întorceau la birouri mândri, cu niște tricouri roz în mâini. Am aflat atunci de la un coleg care era subiectul acestei mari zarve ce se crease: urma să aibă loc Semi-maratonul International București iar compania la care lucrez strânge cel mai numeros grup de alergători de la acest eveniment, în fiecare an. “Tu de ce nu vii?” m-a întrebat acel coleg care avea să îmi schimbe oarecum viața cu acea întrebare. Și m-am dus. M-am dus gândindu-mă ca pot să fac încă 6 km pe lângă cei 4 deja clasici (mă înscrisesem la proba de 10,5 km). Am încălțat o pereche de pantofi de alergare pe care îi aveam pe-acasă și a căror principală preocupare era să care cele 78 kg pe care le aveam pe-atunci, până la pâine și înapoi. Am îmbrăcat tricoul roz pe care scria “Breaking my record” și iarăși m-am crezut semi-zeu. Am căzut însă de pe piedestalul pe care singur și fără motivație mi-l creasem, undeva pe la km 7. M-am chinuit până la finish dar am luat medalia aia. Mi-am zis atunci că mai bine stăteam acasă sau mă duceam frumușel la sală unde puteam face pauze când voiam și câte voiam. Dar nu m-am mai dus la sală de-atunci decât ca modalitate de cross-training pentru competiții de alergare sau triatlon. La nivel subliminal am fost vrăjit de ce s-a întâmplat în acea zi.

 

Peste 40 de competiții. Care este motivația?

Da, am participat la câteva competiții în cei 3 ani de când m-am apucat de alergare. Cele mai multe au avut loc însă în ultimii 2 ani pentru că în primul meu an, am participat doar la 2. Mi-era frică, pentru că văzusem pe propria piele ce tribut își luaseră cei 10,5 km din prima cursă.

Am început să iau în serios acest sport pentru că acolo undeva am știut că pot mai mult și mai bine. Pentru mine, nu pentru a demonstra cuiva asta, pentru că nu am fost niciodată un sportiv de top, am fost mereu pe-acolo, prin primii 10 la categoria mea de vârstă. M-a atras și atmosfera competițională deosebită care se crează în jurul acestor evenimente, oamenii pe care i-am cunoscut și care reprezintă o comunitate aparte în care ești binevenit oricând.

Mai apoi, când participările la competiții dure au luat locul celor de distracție și nu am mai avut timpul necesar pentru deplasări deoarece trebuia să mă concentrez pe antrenamente, motivația pentru care am luat aceste sporturi atât de în serios s-a schimbat. Am început să mă antrenez tot mai mult, tot mai dur pentru a încerca să fac față unor încercări pe măsură, încercări unde orice greșeală se poate solda cu chestii destul de nasoale sau chiar deces. Gândiți-vă numai cum ar fi să leșini de extenuare într-o cursă montană, pe timp de noapte, prin creierii munților. Sau să faci un blocaj renal în mijlocul cursei, așa pe nepusămasă, pentru ca ai băut prea multă apă. Nu ar fi prea plăcut. Deci, da, puteți spune că în prezent mă antrenez și de frică. J)) Dar așa funcționez eu: îmi stabilesc provocări sportive pe care la momentul la care mi le stabilesc, nu le pot atinge. Și dacă vreau să reușesc, trebuie să mă antrenez corespunzător. Nu vă mai spun că, chiar și cu tot antrenamentul din lume, poți eșua din varii motive, dar asta este deja o altă discuție.

1233328_10203000154984844_6474700971999498361_n

 Care este prețul unei medalii?

Consider că, chiar și atunci când te afli ca sportiv la un nivel superior și ești acolo pe podiumuri, cursele câștigate și medaliile primite au fost obținute în urma unei lupte cu tine. Pentru că te lupți cu tine, te lupți ca să devii mai bun decât erai ieri, te lupți să dai tot ce poți într-o anumită cursă. Faptul că ai ajuns pe podium vine ca o consecință a acelei lupte pe care azi ai câștigat-o în fața ta. Dacă locul 2 avea o zi la fel de bună ca a ta, acum tu erai cel care te uitai în sus la premiere.

Ce ar trebui să știe oamenii de lângă noi despre limite?

Limitele nu există de fapt. Sunt doar niște praguri peste care trecem sau nu, pe care le sesizăm și vrem să le depășim sau doar le sesizăm.

Teoretic pare simplu, practic cum au stat lucrurile pentru tine?

Tot auzeam oameni zicând asta și mi se păreau doar niște maxime anacronice. Dar credeți-mă, în ceea ce mă privește, le cam dau dreptate. Și cred că întotdeauna am fost așa, un curios, doar că nu am avut cadrul în care să mă desfășor ca să zic așa. Alergarea și triatlonul mi-au oferit acest cadru și n-am ezitat. Am încercat cam de toate: alergări pe diferite distanțe, diferite suprafețe, curse de bicicletă, concursuri de înot, triatlon sau duatlon. Pentru că doar așa consider că mi-aș fi putut da seama de ce îmi place cu adevărat: alergarea sau triatlonul, concursurile montane sau pe asfalt, concursurile de viteză sau cele de anduranță. Din toate aceste încercări am rămas cu câte ceva. Nu m-am plimbat în nicio competiție, deși uneori așa îmi propusesem. În toate am tras de mine atât cât am putut și din toate am ieșit mai bogat. De ce? Pentru că am sesizat că limitele astea de care vorbim, cad rând pe rând. Unele mai greu, altele mai ușor dar toate au căzut până acum. Cam așa consider eu că stau lucrurile.

Limitele fizice sunt impuse, după cum spuneam. Impuse de noi, de creierul și conștiința noastră. Odată ce ai ajuns într-un punct de cotitură, începi să cazi. Mușchii îți cedează, poate că te dor încheieturile dar dacă continui să împingi înainte vei vedea că încă mai poți, că ai resursele fizice necesare. Poate nu mă credeți dar hai să ne gândim puțin. Imaginați-vă un concurent mediocru la un concurs, un semi-maraton să zicem. Un concurent care pe la km 17 este pur și simplu distrus, de-abia se mai târăște, dar nu abandonează. Atunci când linia de finish îi apare în câmpul vizual, el o rupe la fugă într-un sprint de final memorabil. Sunt absolut convins că ați văzut cel puțin la TV această scenă. Acum gândiți-vă cum de, cu puțin timp înainte, acest concurent de-abia mergea iar mai apoi trece linia de finish cu o viteză și o deteminare imposibil de bănuit până atunci. L-a împins cineva de la spate? Nu. Era pe role? Nu. 🙂 De undeva de acolo, din adâncuri, acest concurent a reușit să acceseze acele resurse care au fost tot timpul acolo. Trageți dumneavoastră concluziile. 🙂

Cât privește resursele mentale, ei bine aici este o altă discuție. Dacă în cazul concurentului de mai sus, acele resurse fizice au fost accesate inconștient, doar la vederea liniei de sosire, în cazul resorturilor mentale cam trebuie să fii conștient de ce se întâmplă. Trebuie să-ți pui singur întrebări și să-și răspunzi de unul singur la ele. Poate vă întrebați dacă nu cumva aveți altceva mai bun de făcut în cursă decât să vorbiți singur. J Vor veni însă momente când simpla concentrare pe alergatul în sine, nu va mai fi suficientă pentru a termina cursa. Momente de restriște în care poate că vă veți întreba chestii, nu știu… De ce fac asta? De ce nu mă opresc puțin? Și multe altele. Spre deosebire de un cabinet psihologic, în acele momente nu va fi nimeni acolo care să vă ghideze răspunsurile. Singura scăpare va trebui să vină din același loc de unde au pornit întrebările iar personal, credeți-mă, mi-e foarte greu să îmi răspund pozitiv la întrebări negative. Când în minte în vine întrebarea “De ce nu te oprești puțin?”, răspunsul imediat este “Păi ma opresc.”. E, partea grea apare atunci când am întrebarea dar nu sunt mulțumit de răspunsul imediat și atunci, cu un psihic căzut, încerc sa aflu răspunsuri alternative, răspunsuri care să mă ducă mai departe, să mă facă să nu mă opresc. Și de cele mai multe ori, reușesc să mă remontez. Cum? Aici e apanajul fiecăruia. Fiecare are resorturile lui mentale. Poate că pe tine te motivează linia de finish, pentru altcineva o încurajare are un efect miraculos. Nu contează de ce te “agăți” atâta timp cât mergi înainte. Cel mai important este să te adaptezi din mers.

Competițiile sunt precum…

… acele jocuri pe calculator pe care cam toți le-am jucat sau încă le mai jucăm. Trebuie să treci nivelele succesiv pentru a ajunge la final. Poți să eșuezi o dată, de două ori sau de nenumărate ori dar dacă îți place jocul, reîncepi și până la urmă ai să reușești. La fel și în competiții, încerci, eșuezi pentru ca mai apoi să reușești. Cum ai reușit? Dându-ți seama unde ai greșit data trecută și învățând din greșeli.


Cum arată cheia succesului?

De-ar fi așa ușor… Nu există o cheie universală a succesului în competiții, doar anumiți factori care te ajută să ajungi acolo. Fără o pregătire fizică corespunzătoare, poți duce la bun sfârșit anumite concursuri, cu grade de dificultate reduse. Nu vorbim aici de nebunii ci de curse uzuale și des întâlnite. Personal, consider că aș putea să iau de mână aproape orice persoana, la orice oră din zi sau din noapte și să alergăm împreună o cursă de 10 km. Că o vom parcurge la pas sau în alergare, într-o oră sau în 5, nu contează, o vom parcurge cu siguranță. Diferența între un sportiv și un tip luat de pe canapea o face ce se întâmplă după cursă. În timp ce primul tocmai ce s-a înscris la o altă cursă pentru săptămâna următoare, cel de-al doilea nu vrea să mai audă de așa ceva. În timp ce primul zburdă prin parc, cel de-al doilea își începe săptămâna în concediu medical. Repet, nu același lucru se poate spune despre curse imposibile unde mai bine ai face să stai acasă decât doar să te prezinți la start și apoi să abandonezi sau chiar mai rău. Bine, la unele curse nici măcar nu ajungi la start dacă nu faci dovada realizării unor curse cu grad de dificultate similar.

Factorul mental este crucial, dar să nu uităm că un psihic de fier nu te duce la finish dacă ai piciorul rupt. De ce este crucial? Pentru ca acolo în creierul nostru, cu toții avem niște blocaje aparent insurmontabile. Personal, cunosc multe persoane care mi-au spus ca nu pot depăși un anumit prag de distanță la alergare, asta chiar dacă unele dintre persoanele în cauză fac sport în mod constant. Pur și simplu unele persoane mi-au spus că nu pot depăși 10 sau 12 km, că după acea distanță corpul pur și simplu li se oprește din funcțiune și intră în starea de rapaos. Nu pentru că nu mai pot, că au dureri sau mai știu eu ce, nu. Se opresc involuntar și gata. Ceea ce e bine e că aceste persoane au sesizat problema și au analizat-o puțin: știu că ar mai putea dar nu înțeleg de ce nu continuă. Deci primul pas spre depășirea acestor blocaje a fost făcut. Nu cred că mai trebuie să vă spun că absolut toate aceste persoane și-au depășit acele blocaje cu brio fie ieșind la antrenamente cu persoane mai experimentate, fie participând la diverse concursuri sau pur și simplu singure, fără ajutor direct sau indirect de nicăieri. Ce au toți acești oameni în comun în opinia mea? Faptul că au conștientizat problema, că s-au decis să o rezolve și că au făcut-o gradual. Toți acești factori au contribuit la clădirea unei baze mentale solide, înainte de acțiunea efectivă de depășire a obstacolului.

1920545_10202765241152145_6457092490246864713_n
 Cele mai grele competiții

Toate au fost grele pentru mine pentru că le-am abordat ca pe niște concursuri. În mod ciudat, singurele concursuri în care am vrut să renunț au fost unul de 10 km și altul de 105 km. În cazul primului, am luat start-ul extrem de răcit la plămâni astfel încât km 7 m-a găsit într-o stare deplorabilă, aproape de leșin din cauza lipsei de oxigen. Simțeam ca inima o să îmi explodeze și am vrut să renunț. Într-o notă separată, a doua zi am avut un alt concurs, pe o ploaie torențială și la sfârșitul căruia nu am mai avut nici urmă de răceală. Nu glumesc și nu scriu lucruri care să dea bine, anumite persoane pot confirma cele spuse. Nu mă întrebați nici ce s-a întâmplat, pentru că nu știu.

Spre deosebire de cursa de 10 km despre care am vorbit anterior și unde singura problemă a fost de ordin fizic, la cursa de 105 km a fost altă poveste. Concursul a avut loc în munții Ciucaș, cândva, toamna trecută. Am plecat destul de tare de la început iar încetul cu încetul am început să adun în pantofii de alergare diverse “amintiri”: pietricele, frunze și altele asemenea. Le simțeam însă am evitat să mă opresc spunându-mi că voi face asta la următorul punct de alimenare, adesea situat la câteva ore bune distanță. Am parcurs în felul acesta primii 60 km după care cursa s-a oprit pentru mine și s-a transformat într-o luptă continuă cu mine, cu cronometrul… Acolo, la km 60, când m-am descălțat, am sesizat avariile și am știut ce avea să urmeze. Am mers următorii 45 km sprijinindu-mă în bețele de trekking pentru că nu puteam călca. La fiecare pas simțeam lichidul din bașicile care îmi acopereau tălpile, cum se plimbă sub presiunea exercitată de greutatea corpului meu. Pentru că pășeam greșit, am început să am dureri prin alte zone ale corpului. După atâtea ore, nu mai puteam bea și mânca nimic deși știam că trebuie să fac asta, altfel aveam să cedez fizic. De-aici a mai fost doar un pas către colapsul psihic. Am cedat atunci și nu mi-e rușine s-o recunosc. Mi-am zis că trebuie să mă opresc, că mi-a ajuns, că oricum am reușit ceva extraordinar pentru mine. Dar ce reușisem? Să eșuez? Mare reușită… Calculele îmi spuneau că, în ritmul respectiv, nu mai puteam ajunge la finish în timpul regulamentar, deci ce rost mai avea tot efortul ăsta? Eram deosebit de irascibil și obosisem extrem de mult, asta dincolo de problemele enumerate mai sus. Aproape că dormeam din picioare, noaptea se lăsase iar urcările nu se mai terminau. Însă cumva, atunci, printre toate gândurile acelea negre, am reușit să îmi spun că orice s-ar întâmpla, am venit acolo să termin traseul și asta trebuie să fac, chiar cu riscul unei descalificări. Am terminat în 22,5 de ore, timpul regulamentar fiind de 24 de ore. Cred că unul din factorii acelei reușite, a fost că eram atât de furios pe mine și pe greșelile făcute încât am fost incapabil să accept un potențial eșec. Similar cu concursul de 10 km, la o săptămână după acest ultramaraton montan, aveam un altul de 64 km pe Transfăgărășan. Am luat start-ul accidentat, pentru că nu aveam cum să mă refac după acea încercare în doar o săptămână, și am ieșit fără nicio durere, ocupând locul 4 la general și reușind cea mai constantă cursă de ultra din acea zi.

Nu vă speriați, nu am calitățile unei păsări Phoenix. Din toate concursurile la care am participat, doar la cele două mi s-a întâmplat să experimentez asemenea reveniri. Dar trebuie remarcată capacitatea corpului de regenerare în condiții de stres extrem. Am căutat răspunsuri pentru asta iar unii sportivi cu mult mai încercați decât mine, mi-au spus ca în condiții deosebite precum cele la care mi-am supus corpul concurând pe fond accidentat, sistemul imunitar al organismului preia oarecum controlul absolut și face lucruri aparent miraculoase. Nu recomand însă astfel de teste, sunt totuși cazuri izolate.

 10410904_10204561629620734_6772940340742422189_n
Ai o motivație în plus când alergi pentru o cauză nobilă?

Mă ajută foarte mult pentru că știu că am o responsabilitate în plus, că eforturile mele contează și pentru altcineva, nu doar pentru mine. Sunt oameni care susțin prin intermediul meu Pădurea Copiilor, sunt prieteni care mă susțin, nu pot să îi dezamăgesc.

1908144_10204726014010241_7746604969857896163_n

Cum te antrenezi pentru următoarea competiție?

Pentru UltraBalaton planul meu de antrenament s-a desfășurat pe parcursul a 3 luni. 3 luni în care nu am făcut altceva, doar am alergat. Aici sunt diverse opinii: că poți să faci și cross-training adică să înoți sau să pedalezi sau să mergi la sală, eu am preferat însă doar să alerg. Și am alergat destul de mult aș zice eu pentru că, în perioada de încărcare am alergat peste 150 km săptămânal. Nu conta cum îi făceam. 15 km dimineața, înainte de muncă, trezit de la 05:30. 15 km seara după muncă, indiferent de oră. 50, 60 sau 100 km dintr-o bucată, în weekend. Nu conta, important era să acumulez cât mai mulți km. Am început însă gradual, crescând distanțele încet astfel încât să dau corpului timpul necesar să se adapteze. Am ținut cont și de odihnă fără de care poți să alergi mii de km, nu ai niciun beneficiu. Corpul asimilează și se adaptează atunci când se odihnește.

 

220 km. Pentru unii pare o nebunie. Ce te așteaptă în această competiție îndrăzneață pentru care te antrenezi în acest moment?

Traseul va descrie o tură în jurul lacului Balaton, cel mai mare lac din Europa Centrală, dar o tură cred că este de ajuns. 🙂 În cea mai mare parte traseul va fi exclusiv pe asfalt, deci genunchii mei se vor “bucura” tare de asta și va trece prin sate și stațiuni de vacanță. Diferența de nivel este nesemnificativă comparativ cu traseele montane însă nu trebuie să scap din vedere că după 100 km, orice pod urcat pare Emipre State Building. În ceea ce privește vremea, știu că acolo vremea trebuie să fie puțin mai rece decât la noi, ceea ce pe mine mă bucură. Sper din tot sufletul să nu fie căldura pe care concurenții au întâmpinat-o acum câțiva ani, când doar vreo 35 dintre aceștia au reușit să termine cursa. În condiții de căldură întreaga strategie de concurs trebuie readaptată din mers.

 10557374_10204766572264172_8654693892249692653_n

Care este participarea?

Din câte știu, suntem 188 de concurenți din Europa, cei mai mulți fiind în mod evident, din Ungaria. Să vedem câți vor rămâne la poza de final. J

Cu cine te antrenezi pentru UltraBalaton?

În mare parte m-am antrenat singur, doar sporadic am mai găsit parteneri. Nu e ușor să găsești companie pentru un antrenament de 80 km. Am alergat în parcuri, dând ture până la epuizare, am plecat la Ploiești, m-am întors de la Comarnic. În alergare. Mai nou, ma duc la părinții mei la Buftea, pe jos.

Susții și alergi pentru proiectul Pădurea Copiilor. Cum pot ajuta acestei cauze și alți oameni?

Pădurea Copiilor este un proiect social al asociației non-guvernamentale ViitorPlus care își propune plantarea și îngrijirea câte unui copacel pentru fiecare nou-născut din România. Copăceii se plantează în zone în care agricultura nu mai poate fi practicată sau în zone în care copacii sunt necesari, precum perdelele de pădure care protejează un oraș. Totul se desfășoară minuțios: speciile sunt alese în funcție de sol, se plantează atunci când trebuie, se utilizează cunoștințele unui inginer silvic. Totul este foarte bine pus la punct.

Îi cunosc pe oamenii care trudesc în jurul acestui proiect și văd unde merg eforturile noastre, văd că lucrurile se mișcă. Și se mișcă pentru că una din caracteristicile speciale ale acestui proiect este aceea că puieții nu numai că sunt plantați dar sunt și îngrijiți. Pentru că dacă doar i-am planta, n-am rezolva mare lucru deoarece, pentru a se dezvolta, ei trebuie îngrijiți. Unii dintre ei nu rezistă și atunci trebuie înlocuiți astfel încât pădurea să crească așa cum trebuie.

Și că tot vorbeam de pădure iar vara se apropie, când vă veți îndrepta pe A2 spre mare, undeva pe la km 86, veți observa un panou pe care veți sesiza numele ViitorPlus și care vă atrage atenția să priviți în dreapta. Încetiniți vă rog și aruncați-vă privirile către o splendoare de pădure ajunsă la stadiul de masiv. Sunt 8 hectare acolo. Deci se poate.

Pentru un astfel de proiect, ajutorul poate veni sub foarte multe forme. De la promovare în media sau pe rețelele sociale, la voluntariatul în campaniile de plantare adică plantatul efectiv al copacilor. De la sponsorizări venite din partea companiilor, la donații individuale sau fundraising așa cum fac eu. Încercați, vă asigur că merită.

În ceea ce privește donațiile, acestea se pot face fie susținând un sportiv care face fundraising, fie prin transfer bancar. Dar sunt și alte modalități pe care nu are rost să le înșir aici. Cel mai operativ este să consultați site-ul www.viitorplus.ro și veți avea acolo toate informațiile.

Ce urmează după UltraBalaton?

Pe 4 octombrie voi concura la Barcelona la un triatlon pe distanța Ironman. Ce înseamnă asta? Păi trebuie mai întâi să înoți 3,8 km, apoi să pedalezi 180 km, după care să alergi un maraton, adică 42,2 km.

Ironman reprezintă unul din visurile mele de acum 2 ani. Pe-atunci nu știam nici să înot și nu aveam o bicicletă. Am luat cursuri, am făcut sacrificii, mi-am luat echipament. Pe cont propriu, fără sponsori. Dar este un vis pentru care am muncit și pe care îl voi transfora în curând în realitate iar asta este satisfacția supremă pentru mine, să ajung acolo după atâta efort.

Va fi un concurs mai exploziv decât UltraBalaton-ul, un concurs în care trebuie să te miști repede. Dar chiar și așa, „repede” înseamnă vreo 11 ore cel puțin. Va fi interesant pentru că la start se vor alinia aproapre de 1000 de concurenți și imaginați-vă cam cât de brutal o să fie start-ul probei de înot.

1660534_10201701690884053_1686599190_n

Iarăși, tranziția de la o probă la alta este deosebită pentru organism. După ce ai stat la orizontală peste 1,5 ore, să te ridici imediat în picioare atunci când ieși la mal, reprezintă un șoc pentru corp. Ieși din apă și alergi către bicicletă, asta în timp ce îți dai jos costumul de neopren care te-a protejat de frig în apă. După proba de bicicletă, în care practic ai folosit trenul inferior al corpului, te dai jos și începi proba de alergare. Tranziția dintre aceste două probe este adesea năucitoare: simți că ai plumb în picioare și te uiți la ele cum nu prea se mai coordonează. Dar și pentru asta există antrenamente speciale, nu intru acum în detalii. Proba de alergare este, în opinia mea, de departe cea mai dificilă pentru că este ultima și pentru că alergatul este cel mai solicitant sport dintre cele trei. La alergare nu mai beneficiezi de densitatea apei și flotabilitatea costumului de neopren, nu mai ai o șa care să te susțină. La alergare ești doar tu și gravitația. Va fi interesant. 🙂

 

 Sunt 24 de ore/zi suficiente?

Da, îmi ajung. Am un prieten care spune că timpul este resursa cea mai democratic răspândită de pe pământ și are dreptate. Nu spun că e ușor dar atunci când vrei cu adevărat ceva, îți pui în agendă și o faci. E mai simplu decât credeți.

Nu vă imaginați acum că sunt vreun pustnic, că nu știu ce gust are berea sau că la 21:00 sunt în pat. Tot la miezul nopții adorm și tot la 08:00 mă trezesc…asta când nu am antrenament și mă ridic din pat la 05:30, adică foarte des. :-)) Lăsând gluma la o parte încerc să-mi programez antrenamentele astfel încât să nu interfereze cu viața mea extra sportivă ca să zic așa și până acum mi-a ieșit. Asta pentru că nu cred că mă caută cineva la 06:00 dimineața să mă scoată la o bere. 🙂


1377554_10202019583391167_7735895352653664695_n
Te-ai gândit să renunți la competiții?

Nu, nu m-am gândit la asta și nici nu cred că am s-o fac. Îmi place prea mult atmosfera și tot ce presupune un concurs, de la calcule, strategii și antrenament până la „petrecerea” în sine, adică concursul și de ce nu, paharul de vin de după. 🙂

Interviu realizat cu ajutorul Danielei Mitroi Ochea

2 thoughts on “Nu contează de ce te “agăți” atâta timp cât mergi înainte

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *