IOANA și MARCEL GIUCĂL, un cuplu de AUR pentru România

 

Am foarte emoționate și nerăbdătoare când Laurent ne-a invitat să pregătim un interviu cu doi mari campioni sportivi ai României.

Ea, sportivă de performanță (canotaj), medaliată cu aur la Jocurile Olimpice din 1984, deținătoare a 8 titluri naționale și câștigătoare a numeroase regate internaționale

El, sportiv de performanță (rugby), component al echipei naționale intre ’84-’86 si la Clubul Sportiv al Armatei « Steaua » între 1982-1987. 4 titluri de campion național la seniori și 3 la juniori în perioada ’80-’87.

Ioana și Marcel Giucăl s-au mutat împreună în Franța înainte de prăbușirea comunismului, însă după 20 de ani au simțit chemarea înapoi. Acum locuiesc la Bran unde au depus efort și pasiune în construirea unei case pe pământurile natale, regăsite după atâta vreme. Ioana iubește drumețiile, natura, pregătirea produselor naturale. Marcel a acceptat recent invitația Federației Române de Rugby pentru a da startul activității de antrenorat la Centrul de Elită de la Cornu de Jos, unde se pregătesc jucători de rugby în vederea formării echipelor naționale de juniori.

Regăsiți mai jos, în premieră, primul interviu de cuplu cu doi mari sportivi de perfomanță ai României. Prin acest interviu celebrăm două mari valori sportive românești care ne inspiră la performanță, motivație, autodepășire și atitudine onestă.

Untitled design (1)

La ce se gândeşte un om cu un balon de rugby în braţe? Dar un om cu o vâslă?

Un rugbyst cu balonul în mâini se gândește la viteză, la multă viteză și la reușita de la capătul acțiunii. Viteza în sportul de performanță înseamnă că cel care se mișcă mai repede și mai inteligent domină competiția. Reușita acțiunii înseamnă VICTORIE.

Un competitor cu vâsle în mâini înseamnă  un volum de muncă fantastic, seriozitate, rigoare, disciplină, suferință fizică, tehnică mai bună decât a adversarului și dorința de a învinge.

 

11796374_125879447751216_5663634661950310603_n

Echipa de Rugby ”Steaua București” (84), extrema dreaptă Marcel Giucăl

11753676_124407414565086_3401085926417663088_n

Amintiri din epoca de aur. Cum se vedea comunismul dincolo de fereastra unui sportiv?

La fel ca și în cazul unui om de rând. Multă vreme s-a vorbit că sportivii de performanță au fost privilegiați. Fals! Nu aveam mare lucru raportat la standardul internațional. Un sportiv din vestul Europei și chiar  din celelalte țări dezvoltate din lume beneficia de mult mai multe avantaje și era rasplătit la justa sa valoare. Aceste valori de care amintim, la noi nu însemnau mare lucru. Tot ce realizau sportivii de performanță era pentru  ‘conducător’, patrie, drapel, etc. Alegeam să facem un sport și dacă rezultatele obținute ne recomandau la performanță, atunci eram dirijați către centrele olimpice sau loturile naționale,  dar și către cluburile de elită. Intram deci în SISTEM. Era o formă de reușită de care ne bucuram. Nu eram obișnuiți cu multe avantaje, precum în vest. Ne mulțumeam cu ceea ce ne ofereau și eram fericiți așa. În comparație cu un muncitor, funcționar sau pensionar aveam anumite beneficii, da, un apartament, o hrană mai bună, un salariu mai interesant. Dar toate acestea erau pe deplin meritate și nimic nu ne cădea din cer dacă nu aveam rezultate. Cu trecerea timpului, ne-am dat seama că sistemul totalitar nu a fost unul fericit și avantajos pentru sportivi și nu numai, dar suntem în continuare nostalgici după acele vremuri. Până la urmă, acea perioadă sumbră din istoria noastră e parte din noi și avem mândria de a fi participat la gloria sportului românesc.

1607109_602890449787937_793367114_n

J.O. 1984, Los Angeles – Intonarea imnului României 

Experienţa olimpică. Ce rămâne după ce se sfârşeşte?

Olimpismul înseamnă supremație, glorie, frumusețe, noblețe și enormă satisfacție de a ajunge în vârful piramidei a celei mai supreme competiții de pe planetă. Până la urmă, indiferent din ce țară venim și unde ne-am născut, nu oricine poate reuși această performanță. Simplul fapt că am ajuns să concurez într-o competiție olimpică și deci că am atins acest nivel de performanță a însemnat pentru mine, Ioana, o împlinire personală. După sfârșit rămâne LEGENDA PERSONALĂ, amintiri și întâmplări plăcute, întâlniri deosebite cu alți mari sportivi din epoca de aur. Toate acestea mă fac fericită și îmi amintesc că am o valoare și că am realizat ceva deosebit. Rămân, de asemenea, o sumedenie de diplome îngălbenite de timp și multe medalii ”prăfuite” care reprezintă cartea mea de vizită.

10593040_691444150932566_6753434988822558945_n

1984, Campionatul National de viteză – Snagov.

Aţi plecat din România după Revoluţie şi aţi petrecut 20 de ani în Franţa. Ce speraţi să găsiţi dincolo de graniţele ţării şi ce aţi întâlnit, în cele din urmă, printre străini?

Am plecat înainte de revoluție – ’88. Am petrecut 22 de ani în Franta.Ne-am intors în 2010. Băieții, care sunt mai mult francezi decât români, au rămas pe drumul lor acolo fiindcă așa era firesc. Amândoi am avut ocazia să ieșim din țară încă din ’80 prin turnee și alte competiții, deci aveam deja o idee despre occident și viața de acolo. Grație sportului și, deci, a ”cărții noastre de vizită”, ne-am integrat destul de repede și am fost respectați în tot acest timp. Am întâlnit o viață mai bună din punct de vedere cultural, social, profesional, sportiv. Ne simțeam respectați la justa noastră valoare, poate chiar mai mult decât rezonabil pentru gândirea noastră de atunci. Nu eram obișnuiți cu laude și elogii. Campionii sunt practic niște semizei în lumea occidentală. Ei înseamnă valorile societății în care evoluează și pe care o reprezintă: onoare, respect, demnitate, muncă… glorie. Dar să nu se înțeleagă ca toate sunt roz în vest! Au și ei neajunsurile lor și viața este o competiție continuă. Ca să îți menții un nivel de trai decent, trebuie să lupți în fiecare zi și să fii la înălțimea propriilor tale cerințe. Cât despre viața printre străini, nu e mereu simplu. La sfârșitul anilor ’80 nu existau comunități importante de români în vestul Europei precum în zilele noastre. Altfel spus, noi nu am trăit «românește », în legătură permanentă cu alți compatrioți, astfel că integrarea noastră în viața locală a fost mult mai rapidă și mai profundă. Nu am suferit de rasism sau alte prejudecăți.

 

Cum a fost reîntâlnirea cu pământurile de aici, după atâta vreme?

Am încasat « o palmă » în 2010 fiindcă ne așteptam la mai bine și mai bun, la schimbări profunde și la un mod de gândire mai apropiat de idealurile occidentului. Ori nu am găsit nimic din toate astea. Ne-au lipsit mult timp demnitatea și rigoarea omului din vest. Ne-a fost greu să ne readaptăm la societatea românească, la erorile și neajunsurile ei. Oamenii sunt triști, nu știu să zâmbească și să fie fericiți, sunt blazați și plafonați, merg cu viteză în mașinile lor de lux care par ca niște fantome în peisajul drumurilor țării, aruncă gunoaiele oriunde în natură cu un gest firesc și natural, nu îl respectă pe cel de lângă ei, știrile media sunt aglomerate numai de fapte rele, negre, negative. Accidente în fiecare clipă, politicieni corupți, oameni de afaceri necinstiți, copii abandonați, violuri și hoții de tot genul. Pe scurt: catastrofă și lipsă de orizonturi mai bune. Avem impresia că nimic bun nu se întâmplă în țara asta. Dar în ciuda acestor adevăruri crude, noi credem că aici trăiesc și oameni buni, oameni cu demnitate, oameni harnici doritori de schimbări, oameni capabili să realizeze lucruri importante…oameni cu valori. Această Românie există și noi credem în ea oricât de naiv ar părea. Eu, Marcel, sunt un idealist și un visător, un optimist. Cred încă în oameni și într-o lume mai bună în țara mea, cred în schimbări bulversante care să schimbe fața societății în care trăim. Iubesc locurile în care trăiesc (Țara Branului) și nu numai. Respect moștenirea și memoria strămoșilor mei, sunt mândru de ceea ce sunt și încerc să propag în jurul meu « buna parola » și gânduri bune. Fiecare dintre noi avem puterea, dar mai ales datoria, să schimbăm soarta lucrurilor în mai bine și mai bun. Ciudat pentru un tip care a fost plecat 22 de ani, dar IUBESC ACEASTĂ ȚARĂ.

225246_436078053135366_2007878693_n

 

Cum s-a produs întâlnirea între o canotoare talentată și un rugbyst ambițios?

Pur și simplu. Într-o piscină dintr-un centru de refacere pentru sportivi. Se petrece în ’84 la puțin timp după Olimpiada de la Los Angeles. În prealabil au mai fost câteva « încrucișări » de priviri pe furiș pe la baza nouă din Snagov, templul sportivilor de performanță de la acea vreme, unde aveau acces și rugbiștii din când în când. Cu siguranță ne-a ”legat’ și fizicul (fiind înalți amândoi), dar și cultura sportivă în care evoluam.

O amintire dragă fiecăruia în parte din prima zi în care v-aţi cunoscut.

Marcel: Cu câteva zile înainde de « a face pasul » către Ioana fusesem în internatul Școlii Sportive din Constanța unde în holul de la intrare era afișat un poster cu olimpiada de la LA și semnat de Ioana BADEA. Mi s-a părut ceva extraordinar și mă întrebam cine este oare această sportivă? Era de fapt o dedicație din partea acestei canotoare de elită pentru clubul la care a crescut și unde s-a consacrat. Dar cum posterul nu avea și poza ei nu aveam de unde să știu cine este. Așadar, doar după câteva zile, când ne-am cunoscut cu adevărat și aveam să-i aflu numele și prenumele și clubul la care este legitimată, aveam să înțeleg că în acel poster cu dedicație era vorba despre ea și deci despre viitoarea mea prietenă și soție.

Ioana: Dincolo de dragoste la prima vedere, faptul că Marcel era de asemenea sportiv de performanță m-a atras și mai mult.Să îmi împart viața cu un om care a crescut în aceleași valori ca ale mele și în același mediu mă încânta. Aveam multe lucruri în comun. Cei 31 de ani din urma noastră stau acum dovadă că nu m-am înșelat.

Un moment memorabil, poate chiar o revelaţie, din timpul unui antrenament sau al unei competiţii.

Marcel : Pe la sfârșitul școlii generale din Năvodari unde am copilărit (’77-’78) aveam să înțeleg că antrenorul meu o sa mă trimită la Școala Sportivă « Locomotiva »București. Club sportiv școlar care la acea vreme însemna tot ce se făcea mai bun în rugbyul românesc la nivel de juniori. În fiecare an deci, vârfurile din acel grup de copii erau trimise la capitală pentru  performanță. Cred că în acel moment am înțeles că « drumul » meu este trasat și că sportul înseamnă ce iubesc eu mai mult.

Ioana : Înainte de finala olimpică am plecat la încălzirea de dinaintea competiției așa cum prevede protocolul. Pentru nu știu care motiv am fost întârziate în zona neutră de preparare. După câteva minute lungi de confuzie, unul din oficialii cursei s-a apropiat de ambarcația noastră și ne-a urlat în portavoce să ne grăbim la startul probei. Panicate și total debusolate am sprintat vreo 500 de m până la zona de start, deci am făcut un efort care nu era prevăzut și care ne-a obosit inutil. Cum provocasem această întârziere care era considerată o greșeală, am fost avertizate că dacă cumva provocăm o plecare falsă, suntem descalificate automat. Cu această frică în sân și tetanizate de importanța momentului a trebuit să plecăm după celelalte concurente pentru a nu provoca o plecare falsă și deci de a fi eliminate. Alfel spus, am plecat cu un handicap. În ciuda acestui fapt, o forță care nici în ziua de azi nu știu de unde a venit, ne-a pătruns și ne-a împins încet-încet să le depășim pe celelalte adversare și să zburăm către aurul olimpic.

O victorie frumoasă care nu are legătură cu sportul. Ce vă vine în minte?

Cu certitudine nașterea celor doi băieți ai noștri și cei 31 de ani de drum comun.

11866359_137373759935118_3175819225565009839_n

 

Cei doi băieţi sunt şi ei sportivi. Care credeţi că este cea mai importantă lecţie pe care le-aţi oferit-o?

Băieții fac sport, dar nu de performanță. Mult timp m-am întrebat (Marcel) dacă nu cumva această « moștenire » pe care o poartă amândoi nu îi copleșește într-o oarecare măsură! Altfel spus : cum să faci mai mult decât un campion olimpic? Cum să îmi depășesc părinții? Cum să fac mai bine decât ei? Nu e deloc simplu. Unii reușesc, alții nu…Important este că le-am transmis valori în care noi credem mult și că i-am crescut într-un spirit de învingători, Că i-am pregătit pentru viață și că acum când ei sunt împliniți și fericiți (cel mare este tătic) ne fac și pe noi fericiți și îi iubim așa cum sunt. Cât despre lecția pe care le-o oferim…ea durează de 27 și 29 de ani (vârsta lor)!

538096_436077756468729_428750824_n

Am vrea ca fiecare dintre voi să îi adreseze o întrebare celuilalt.

Întrebarea Ioanei pentru Marcel: De ce ți-ai dorit întoarcerea în țară atât de mult? Tu ai fost cel care a inițiat acest retur, eu fiind mai reticentă.

Răspuns : Am simțit-o ca pe o chemare,un apel, o reîntoarcere la rădăcini. Cred că există oameni care chiar nu pot trăi departe de locurile în care s-au născut și au copilărit. Uneori mi-e greu să răspund la această întrebare sau de multe ori îmi răspund mie însumi prin altă întrebare: de ce am plecat acum 27 de ani?! Un lucru e sigur: alegerea pe care am făcut-o în ’88 ne-a schimbat (pe toți patru), traiectoria de viață și destinul ne-au modelat, ne-au transformat.

Întrebarea lui Marcel pentru Ioana: Dacă în tot acest parcurs în care m-ai urmat, uneori haotic sau imprevizibil, alteori primejdios sau pasionant, regreți ceva ?

Răspuns :TOT …ȘI NIMIC. Nu e simplu pentru o femeie și o mamă să schimbe regulat locurile de trai și să ducă o viață de nomad. Nu mi-a fost deloc ușor că băieții au rămas să trăiască în Franța, ei fiind deja adulți și înrădăcinați acolo. O parte din mine a rămas acolo, ca și din tine, de altfel.Viața rămâne frumoasă și pasionantă, dar în continuare imprevizibilă cu tine!

 11705098_124388247900336_4883095766149856539_n

Mesaj pentru oamenii de lângă noi care se confruntă zi de zi cu victorii şi înfrângeri şi poate sunt, uneori, copleşiţi de fluxul nebun al vieţii.

Să viseze. Să-și construiască idealuri, dar să și le respecte și realizeze. Să creadă în ei, dar și mai mult, în cei de lângă ei. Împreună suntem mai puternici și mai buni. Legea e făcută să fie respectată, dar să și ne disciplineze și să ne ordoneze. Avem nevoie de legi pentru a trăi într-o lume mai bună. Trebuie să devenim mai drepți și înțelepți. Educația e foarte importantă. Un om educat e greu de manipulat și de păcălit. Un om educat știe să facă alegeri bune și să fie de folos societății. Fiecare dintre noi avem un motor care ne face să avansăm în viață. Felul în care alimentăm acest motor e poate cel mai esențial lucru! Într-o lume « uniformizată » în care se încearcă prin orice metodă să ni se impregneze un mod de gândire colectiv, tern și fără orizonturi, noi toți trebuie să facem eforturi și să ieșim din acest tipar. Să devenim modele pentru cei mai tineri. Din păcate, modelele din societate, reperele, eroii sunt din ce în ce mai rare. Ori societățile dezvoltate s-au construit pe aceste criterii.ex : « vecinul meu este harnic și înstărit, atunci hai să fiu și eu la fel fiindcă așa o să mă simt mai bine și chiar o să devin mai performant ca el». Dacă și alt vecin gândește la fel și apoi un altul, si tot așa, atunci tot satul va deveni mai bun și mai înstărit,  dar și mai civilizat. În acest fel, viața socială devine o competiție și deci mai performantă și mai modernă, mai evoluată. Să învățăm să redevenim harnici cu simțul rânduielii și gospodăririi. Să nu ne mai lamentăm și să ne plângem de milă în permanență.

 

Interviu cu sprijinul lui Laurent

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *